Laboratorul de Psihologie

 Stresul posttraumatic un diagnostic social?




Una dintre temele mele preferate in urma cu doi ani a fost stresul postraumatic; de fapt natura controversata a diagnosticului, o alta fateta care a devenit din ce in ce mai populara in ultimul timp. Desi este o tema frecvent discutata in ultimele sase decenii, nu trebuie ignorat faptul că acest concept s-a dezvoltat timp de cateva sute de ani, astfel ca descoperirea sa de catre Hans Selye a fost mai mult o redescoperire.
Interesul meu a fost trezit de abundenta de articole pe care le-am citit despre diferite procese in urma cauzarii de traume si de stres postraumatic, care mi-au atras atentia spre unul din aspectele cele mai "vulnerabile" ale diagnosticului; ar putea fi vorba despre un doagnostic subiectiv?
Am desfasurat o cercetare pe acest subiect luand in considerare 3 situatii stresante diferite, intensitatea cu care este perceput stresul si strategiile de coping, si am descoperit ca exista diferente foarte mari intre momentul in care s-a nascut diagnosticul si modul in care este perceput in prezent.
Nu s-au inregistrat diferente intre strategiile de coping ale subiectilor, fie ca se confruntasera cu stres posttraumatic, fie cu doliu, sau pur si simplu cu o situatie stresanta comuna, ceea ce ne spune ca ceea ce un individ considera trauma, pentru altul este doar o situatie problematica, pe care ar putea sa o depaseasca cu usurinta. Toate acestea sugereaza ca abordarea clinica din prezent ar putea sa fie gresita uneori si ca ar putea sa fie vorba despre o tendinta globala de etichetare a pacientilor.
Explicatia se ascunde in interactiunea dintre mai multe variabile, cum ar fi caracteristicile individuale si reprezentarea sociala a traumei; socialul va dicta individului sa considere traumatizant un anumit eveniment, desi persoana are resurse suficiente pentru a-l depasi. Pare evidenta nevoia de a schimba definitia psihologica a traumei si poate cateva modificari diagnosticului, de a-l adapta la individ in loc sa il includa pe acesta intr-o categorie nosologica generala.
La analizarea rezultatelor trebuie luate in considerare conditiile in care se pune diagnosticul (care au fost reconstituite intocmai în cercetare): clinicianul, fie asculta simptomele pe care le acuza pacientul si il inscrie in categoria nosologica, caz tn care putem pune infirmarea ipotezei pe seama tendintei generale a acestei categorii profesionale de a eticheta din punct de vedere patologic, fie, in cazul unui pacient caruia ii este mai greu sa exprime ceea ce simte, i se pun intrebari comform interviului structurat, caz în care infirmarea ipotezei poate fi datorata autoîmplinirii asteptarilor intervievatorului sau a adoptarii rolului de bolnav de catre pacient. Pacientul isi exagereaza simptomele sau pur si simplu se comformeaza expectantelor emise de clinician care in acest context reprezinta o autoritate; ultimul aspect se poate datora fie existentei anumitor simptome care, desi nu se inscriu neaparat in sfera stresului posttraumatic, sunt deranjante pentru subiect astfel incat acesta cauta alinare si este dispus să accepte orice eticheta nosologica, fie urmareste anumite avantaje materiale care ar putea surveni dupa trairea unei traume (cazurile in care sunt dati in judecata cei care ar fi produs trauma de catre pacient).
Un alt aspect important al contextului in care se pune diagnosticul este relatia dintre cei doi: clinicianul si pacientul, iar într-o relatie ambii parteneri exercita influente asupra celuilalt si ambii vin cu bagaje informationale; acest lucru este relevant pentru acest diagnostic pentru ca, este posibil ca evenimentul trait de pacient sa reprezinte o trauma pentru clinician, lucru care depinde de experienaa sa, chiar daca poate pacientul l-ar clasa doar ca eveniment stresant, si nu neaparat traumatizant.

Download bibliografie generala stres posttraumatic

Download bibliografie suplimentara stres postraumatic



Fetisism sau doar ne distram in pat?

Navigand pe Youtube am gasit filmuletul de mai jos, care spre marea mea mirare avea peste 3 milioane de accesari si sunt destul de sigura ca ca eu sunt printre cele 100 (maxim) de persoane care au fost atrase de aspectul psihologic al filmuletului.


M-am uitat la filmulet impreuna cu un prieten, cu care am pornit o discutie aprinsa pe tema subiectivitatii diagnosticului (stiu, ma repet). Totusi, trecand de aspectul cu chilotii, jartierele, ciorapii si degetele de la picioare sau pantofii cu toc cui...cum ramane cu alte obiecte inanimate pe care in ultimul timp le gasesti in sertarul de la noptiera la multe cupluri: vibratoare, bile, oua care vibreaza, vagine artificiale, papusi gonflabile, diverse uleiuri, inele pentru erectie si catuse. Desi exista cateva fetisuri care sunt cat se poate de evidente, fiind considerate si printre cele mai bizare de altfel, ca amputarea, hierofilia (obiectele excitante sunt obiecte sacre, religioase), emetofilia (fetisul pentru voma), clismafilia (fetisul pentru clisme), pentru ca un comportament sa fie considerat patologic trebuie sa indeplineasca, conform DSM IV, Criteriul B din definitia diagnosticului, anume faptul ca aceste porniri sexuale provoaca detresa SAU deteriorare semnificativa in domeniile importante de functionare ale individului. Acum sa ne gandim putin la persoanele singure, care nu au un partener sexual, si care folosesc aceste jucarii erotice, poate chiar la adolescentul singuratic, curios si insetat de experiente sexuale, care isi exploreaza teritoriul folosind un vibrator sau un vagin artificial, dar care sufera o detresa...se ascunde in permanenta de parinti pentru ca ii este rusine, iar la scoala se lauda ca ar avea o prietena; avand in vedere acel "SAU" de la Criteriul B, aceasta detresa, greu de cuantificat, este suficienta pentru diagnostic. 
Sa luam o alta situatie: o persoana cu un fetis pentru urofilie (obiectul sexual in acest caz fiind urina) intalneste o persoana care se implica in jocurile sale sexuale, le accepta, sau chiar are acelasi fetis....dispare detresa, asta inseamna ca dispare si diagnosticul?
In prezent jucariile sexuale, obiecte inanimate din plastic dotate cu motor sau nu, sunt prezente peste tot, pot fi achizitionate foarte usor si sunt chiar recomandate cuplurilor pentru a-si diversifica si condimenta viata sexuala.
Asadar, un alt diagnostic a carui limite se intind pana la "normal", datorita imaginii pe care o are "obiectul" in societate si a gradului de acceptare a acestuia.







Banii in cuplu - a imparti sau a nu imparti


Se pare ca in ultimul timp, una dintre caracteristicile unei “relatii moderne” este separarea din punct de vedere financiar, adica desi respectivul cuplu este casatorit, fiecare is castiga si isi cheltuie banii separat, pe cont propriu, fara sa mai dea socoteala celuilalt, fara sa ii mai puna la comun sau sa ii mai administreze impreuna. Banii, pe cat sunt de simpli, ca si concept, pe atat sunt de complicati ca implicatii. Intr-adevar una dintre cauzele separarii financiare ar putea fi emanciparea femeii: nu mai este partea intretinuta a familiei iar barbatul si-a pierdut astfel rolul de “responsabil cu resursele”, cel care pune mancarea pe masa si protejeaza familia; este o declaratie de independenta a ei, care astfel ii spune lui “stau cu tine pentru ceea ce esti tu ca persoana” dar ii spune in acelasi timp si “te pot lasa oricand pentru ca nu am nevoie de tine pentru a ma intretine”. De aici s-ar putea concluziona ca balanta de forte in cuplu, in sfarsit este echilibrata. 
S-ar putea sa fie totusi o pacaleala pentru multi barbati, care desi adopta un stil de viata modern, au valori traditionale, iar deciziile luate de femeie fara el sa semnifice la un anumit nivel castrare si in final sa nasca un sentiment de nesiguranta. Nu mai au control asupra resurselor, nu mai au nici un atu, in schimb s-ar parea ca femeile isi pastreaza atuurile: ea este stalpul spiritual al familiei…ba chiar se imbagateste din acest punct de vedere, societatea noastra promovand foarte mult in present dezvoltarea personala, a capacitatilor de comunicare. Totusi in comparatie cu barbatii,  cultura feminina este cea care adopta cel mai mult si mai repede aceste noi tendinte spirituale. Femeia invata sa fie din ce in ce mai asertiva, din ce in ce mai eficienta din punct de vedere social, sa-si exprime emotiile deschis si sa traiasca tot felul de experiente noi. Este promovata discutarea cat mai deschisa a subiectelor intime, a experientelor noastre sexuale, despre cum ne simtim cand plangem sau cand ne supara un prieten, in schimb este tabu sa iti intrebi partenerul pe ce si-a cheltuit salariul.
Totusi daca luam in considerare casnicia ca institutie, cand cei doi se decid sa faca pasul cel mare, daca eliminam petrecerea, hainele scumpe si rudele emotionate, ne raman doua personae care au semnat un contract pe viata. Avem deci o institutie in care doua persoane semneaza un contract prin care devin administratorii, conducerea. Intr-o institutie exista un singur buget, care in urma unor deliberari (deci decizii luate la comun de management) se imparte in functie de necesitati, si fiecare manager isi administreaza bugetul primit. Daca ar avea fiecare bugetul lui de la inceput, ar fi doar 2 institutii care lucreaza impreuna.

Unul din argumentele cuplurilor care nu au finantele la comun este faptul ca banii sunt de cele mai multe ori sursa certurilor, si astfel isi asigura o viata mai linistita in doi. Totusi, daca cei doi nu pot imparti bani, care redusi la modul cel mai simplist sunt hartii cu care poti obtine bunuri materiale, cum ramane cu impartitul celorlalte elemente mult mai importante si mai profunde din viata de cuplu? Ce se intampla cand cei doi au venituri substantial diferite? Inseamna ca nu mai pot imparti lucrurile placute pe care si le permite doar unul dintre ei, sau ca momentul in care unul din ei ramane fara sursa de venit devine foarte stresat si nesigur, astfel ca se pierde una din functiile fundamentale ale familiei – cea de suport.

Neimpartirea resurselor face mai simpla dinamica vietii sentimentale din societatea contemporana in care  viata de familie dureaza mult mai putin decat in urma cu cateva zeci de ani iar cuplurile se despart si se reformeaza mult mai repede, deci si resursele in momentul in care raman la aceeasi persoana, indiferent de relatiile in care este implicata, nu au de suferit.
Este clar ca hartiile cu care putem obtine bunuri materiale sunt de fapt simbolul sigurantei si a controlului, care nu se pot pune in pericol impartindu-le cu partenerul. Ajungem astfel la concluzia ca societatea contemporana care a creat relatiile moderne este paradoxala: este aceeasi societate care incurajeaza actiunile de caritate, care ne spune sa donam pentru cei cei care au mai putin, sa ne impartim mancarea cu cei care nu au, aceeasi societate, care ori de cate ori deschidem o revista cu poza unui copil pe jumatate dezbracat si flamand, ne face sa ne simtim egoisti pentru ca pastram doar pentru noi luxul de avea apa curenta.